FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT MAI BUNĂ-I ÎN GERMANIA

Pleacă lumea pentru că sectorul privat din România e împiedicat de bugetari să se dezvolte şi să asigure de lucru. Există şi teoria că salariile mari din sectorul bugetar fac o competiţie nepotrivită sectorului privat. Adică la stat s-ar plăti mult mai bine culegerea sparanghelului decât o poate plăti privatul şi d’aia privatul nu mai are acces la forţa de muncă furată de sistemul bugetar lipsit de griji şi de responsabilităţi. D’ aia trebuie românul să plece în ţări civilizate, cum e Germania. Unde nu există numărul ăsta nesimţit de 62 bugetari la mia de locuitori ca la noi, e de 136 la mia de locuitori. Asta dacă e să dau crezare sursei intermediare, care citează o sursă primară mult prea greu de depistat (trebuie să ai răbdare, să inventezi cuvinte cheie de căutare pe un site de statistici care este de o vastitate de nepatruns). Imaginea mea e dintr-un sat din Germania care probabil că e cu totul lipsit de bugetari.

APRIL FOOL’S

Avem un sistem de sanatate publica viabil si functional! … N-am gasit alta pacaleala mai potrivita pentru aceasta sfanta zi de sarbatore universala … Daca avem unitati spitalicesti unde mai poti inca sa faci astfel de poze, alaturi de altele prezentate mai demult, atunci avem de unde serba si 1 Aprilie.

UŞILE DE DUMINICĂ 220

În onoarea penibilului sistemului de justiţie în care ţi se poate năzări orice ca să ceri bani, m-am găndit la această uşă. Un individ din care se revarsă nestăvilit creştinismul celui mai întunecat ev mediu combinat cu spiritul speculator al capitalismului de cea mai joasă speţă s-a gândit să spună, după ce a urmărit spectacolul Shakira & Jennifer Lopez din cadrul finalei Super Bowl: „Faptul că am asistat la acest eveniment mă împiedică să ajung în Împărăţia Cerurilor”. Fireşte, privarea lui de accesul la această împărăţie costă cam aproximativ circa în jur de 800 de milioane de dolari … Mai bine intră pe uşa asta de la Capela Palatină din Aachen.

AVEA CEVA, UN JE NE SAIS COI

De fapt era mai mult un „déjà vu” decât un „je ne sais quoi” pentru că remarcasem această operă anul trecut, prin octombrie. Atunci nu mi-am pus problema să aflu despre ce e vorba. Nici acum nu ştiu prea bine. La o observare mai de aproape, se văd nişte orificii ce par a fi de ventilare şi un capac pe faţa către palat, ceea ce m-a dus cu gândul că or fi făcut vreo săpătură la muzeu şi c-o fi vreo gură de ventilaţie mai specială. Am aflat că_cam aşa e, n-au găsit altă rimă şi au gândit acolo un post de transformare electrică iar carcasa lui devine astfel un soclu pentru o statuie care nu se va mai pune pentru că n-au plătit-o … Pe urmă careul de pavaj cărămiziu ar putea să sugereze (pe convenţiile urbane uzuale) că acolo o fi fost fundaţia vreunui turn medieval găsit de arheologi. Dar ştiu că nu e aşa ceva, este doar punerea în valoare a instalaţiei electrice. Deci opera de artă avea totuşi un ceva dar acel ceva îmi scapă cu desăvârşire aşa cum e acum. Cred că timişorenii sunt chiar mai acizi decat mine pe acest subiect.

Măcar ăia la Suomenlinna au folosit cortenul cu orificii pentru a camufla closetul cel foarte scump în peisaj …

 

TAN – TÁNAAAAH!

Când eram mici şi ne jucam, se întâmpla să mai accentuăm un moment de suspans printr-un „Tan-tánaaah!”. Era după modelul filmelor poliţiste în care momentul tensionat al descoperirii victimei era întotdeauna accentuat printr-un efect audio dramatic cu alămuri. Aşa cum filmele siropoase aveau nevoie de nişte viori ca să-şi dea seama spectatoru’ că se întâmplă ceva emoţional şi special. Asta se întâmplă mai abitir fie când povestea în sine nu se ţine singură (povestea subţire se rezolvă azi cu nişte efecte speciale în exces) fie când spectatorul ţintă e uşor mai „în urmă” şi are nevoie să i se spună când e nevoie de o lacrimă sau de ceva suspin. Ori poate un ajutor pentru băiatul care-şi scotea cucerirea la film, ca să ştie că dacă începeau viorile atunci era momentul să-i pună o mână pe după gât cu tandreţe. Filmele de la Bollywood sunt chiar mai explicite, momentele cheie ale filmelor lor având neapărat un alai de dansatoare animate de o veselă muzică sau de un cor de bocitoare susţinute de viori triste.

Mă uit la întâlnirile electorale organizate de PNL în ultima vreme pe acest model şi tot aud pe fundal o muzică ameninţătoare în crescendo, pusă când regizorul de sunet bănuieşte că_cârmaciul a zis ceva important. Tan-tánaaah! Băi, procedeul nu e chiar nou, masele trebuie manipulate, oile trebuie mânate spre strungă. E nevoie de ceva înălţător că altfel nu se prind că sunt martori ai facerii istoriei. Ştim asta de la o doamnă foarte dibace din trecut, care l-a făcut pe Hitler să pară un zeu. Mai recent, în „epoca de aur”, treaba asta se rezolva altfel, mai simplu. Zicea şefu’ ceva, imediat erau nişte tovarăşi care să lanseze un „Ceauşescu – România – stima noastră şi mândria!”, care era semnul că toată sala trebuie să sară în picioare, cu atâtea ovaţii şi aplauze că a nici nu s-ar fi pus problema de muzici înălţătoare din zona modestului „tan-tánaaah!”. Pe fundalul ăsta al timpului care a trecut peste mine, cam asta văd eu în adunările astea. 30 de ani de la evenimente nici nu sunt aşa mulţi până la urmă dar suficient de mulţi încât unii să-şi fi pierdut reflexele condiţionate pavloviene care trebuie revigorate. Acum dacă saltă în picioare Rareş, Raluca sau Alina, e clar că nu se mai poate aplauda de pe scaun, musai să ovaţionăm în picioare, unii poate să-şi pună şi o mână pe inimă pentru solemnitatea momentului … Mie-mi pare că nu suntem departe deloc de epoca de aur – vezi minutul 25 (aproximativ) din filmul unei astfel de adunări. Şi un minut 1.06 aşa, pentru un „tan-tánaaah!” uşor ratat de regia de sunet 🙂 Asta mi-a amintit şi de miştoul pe care Liviu Ciulei îl introdusese în finalul montării sale a piesei „O scrisoare pierdută”, la scena discursurilor – poate pe la minutul 2.14 – 2.15.

În imaginea cu care am început erau nişte copii (probabil că azi unii sunt deja părinţi ei înşişi) din Genova care încercau să accentueze ceva. Nu mai ştiu ce era de accentuat, ocupaseră „decât” această piaţetă formând un cerc de solemnitate tăcută. 

Adică fără Tan-tánaaah!