TAN – TÁNAAAAH!

Când eram mici şi ne jucam, se întâmpla să mai accentuăm un moment de suspans printr-un „Tan-tánaaah!”. Era după modelul filmelor poliţiste în care momentul tensionat al descoperirii victimei era întotdeauna accentuat printr-un efect audio dramatic cu alămuri. Aşa cum filmele siropoase aveau nevoie de nişte viori ca să-şi dea seama spectatoru’ că se întâmplă ceva emoţional şi special. Asta se întâmplă mai abitir fie când povestea în sine nu se ţine singură (povestea subţire se rezolvă azi cu nişte efecte speciale în exces) fie când spectatorul ţintă e uşor mai „în urmă” şi are nevoie să i se spună când e nevoie de o lacrimă sau de ceva suspin. Ori poate un ajutor pentru băiatul care-şi scotea cucerirea la film, ca să ştie că dacă începeau viorile atunci era momentul să-i pună o mână pe după gât cu tandreţe. Filmele de la Bollywood sunt chiar mai explicite, momentele cheie ale filmelor lor având neapărat un alai de dansatoare animate de o veselă muzică sau de un cor de bocitoare susţinute de viori triste.

Mă uit la întâlnirile electorale organizate de PNL în ultima vreme pe acest model şi tot aud o muzică ameninţătoare în crescendo pusă când regizorul de sunet bănuieşte că_cârmaciul a zis ceva important. Tan-tánaaah! Băi, procedeul nu e chiar nou, masele trebuie manipulate, oile trebuie mânate spre strungă. E nevoie de ceva înălţător că altfel nu se prind că sunt martori ai facerii istoriei. Ştim asta de la o doamnă foarte dibace din trecut, care l-a făcut pe Hitler să pară un zeu. Mai recent, în „epoca de aur”, treaba asta se rezolva altfel, mai simplu. Zicea şefu’ ceva, imediat erau nişte tovarăşi care să lanseze un „Ceauşescu – România – stima noastră şi mândria!”, care era semnul că toată sala trebuie să sară în picioare, cu atâtea ovaţii şi aplauze că a nici nu s-ar fi pus problema de muzici înălţătoare din zona modestului „tan-tánaaah!”. Pe fundalul ăsta al timpului care a trecut peste mine, cam asta văd eu în adunările astea. 30 de ani de la evenimente nici nu sunt aşa mulţi până la urmă dar suficient de mulţi încât unii să-şi fi pierdut reflexele condiţionate pavloviene care trebuie revigorate. Acum dacă saltă în picioare Rareş, Raluca sau Alina, e clar că nu se mai poate aplauda de pe scaun, musai să ovaţionăm în picioare, unii poate să-şi pună şi o mână pe inimă pentru solemnitatea momentului … Mie-mi pare că nu suntem departe deloc de epoca de aur – vezi minutul 25 (aproximativ) din filmul unei astfel de adunări. Şi un minut 1.06 aşa, pentru un „tan-tánaaah!” uşor ratat de regia de sunet 🙂 Asta mi-a amintit şi de miştoul pe care Liviu Ciulei îl introdusese în finalul montării sale a piesei „O scrisoare pierdută”, la scena discursurilor – poate pe la minutul 2.14 – 2.15.

În imaginea cu care am început erau nişte copii (probabil că azi unii sunt deja părinţi ei înşişi) din Genova care încercau să accentueze ceva. Nu mai ştiu ce era de accentuat, ocupaseră „decât” această piaţetă formând un cerc de solemnitate tăcută. 

Adică fără Tan-tánaaah!

DE ZBATERE

Dacă cineva simte nevoia urgent să o zbată în Utrecht, atunci există locuri de zbatere potrivite. Sau, cel puţin, erau înainte de 2018Când e cineva care-şi pune întrebări în loc de zbatere de acest fel, atunci i se poate vedea chiar şi casca din cap. Cel mai mult mi-a plăcut detaliul semnalizării luminoase de la această vespasiană.

EVOLUŢIA INVOLUTIVĂ 4

Deunăzi, din nou, pe un loc pentru persoane cu handicap opreşte un tânăr. Altfel, locuri libere erau cât cuprinde … Probabil că aşa, preventiv, a lăsat şi maşina scoasă în carosabil, să creadă lumea că el e chiar handicapat. Sau poate să arate cât de mare e maşina lui, că neamurile proaste adoră asta. Pe scaunele şoferilor din astfel de maşini se află mai multe ombilicuri ale Universului, cam ca în cazul de zilele trecute filmat cu camera de bord.

CE BINE-MI PARE CĂ AM LUAT ŢEAPĂ/CE BINE-MI PARE CĂ M-AM PIERDUT

Mergeam în piaţă când mi-au picat ochii pe şosetele de bumbac albe. Am cumpărat, eu căutând întotdeauna bumbacul. Şi nu era orice bumbac ci unul antibacterial! Aşa scria mare pe etichetă, nu? NU! Etichetă e însă şi pe verso şi de acolo, mai mic ce-i drept, reiese compoziţia reală.Deci ţeapă! E vina mea totuşi, că nu m-am uitat cu atenţie înainte să cumpăr, mai ales că pe etichetă e desenată ceva marijuana. Nu, nu-i marijuana, dacă te uiţi mai atent îţi dai seama că vorba de bambus. Iar bambusul, se ştie, trebuie să aibe cândva vreun strămoş comun cu bumbacul. Probabil undeva prin Triasic …

 

PS: am uitat de „fÂr cusÂturÂ

AZI, MAI AMERICAN DECÂT IERI

Pentru că ieri am fost pe drumuri şi n-am apucat să onorez „ză fourt of giulai.” Cum n-am găsit burgeri sau hot-dogi, ieri am cinstit „decât” doi mici la Deduleşti, în drumul spre Sibiu, epicentrul Europei. În poză e fosta ambasadă a SUA, fostă casă a unui fost primar al capitalei. Americanii şi-au retras fortificaţiile din beton dar a rămas încă pe loc palisada metalică făcută în faţa gardului original al casei. Ambasada s-a mutat într-o fortificaţie nouă, pe terenul şmenuit de la stat de Puiu Popoviciu. Bine, probabil că, intercalat diverselor declaraţii de îngrijorare privind statul de drept din România, americanii îşi zic că probabil ei sunt de bună credinţă în afacerea terenului ambasadei. Că doar au luat teren de la Popoviciu, om de bine care a emigrat în America în ’90, ruşinat poate că era ginerele unui tartor al regimului Ceauşescu, nevasta sa chiar fiind contraspioniţă, dacă se poate spune aşa. Deci, cum s-ar zice, oameni de incredere ai americanilor încă de dinainte de ’89. Cum s-ar fi putut ei gândi că aşa oameni serioşi le-ar da ţeapă şi i-ar aşeza pe pământ tocmai din necurăţeniile pe care le condamnă ei când vor să arate românilor farul democraţiei (care de multe ori nu e altceva decât un şliţ al marelui licurici, cum ar zice un alt om de bine în ochii lor).