UŞILE DE DUMINICĂ 293

O usa din buricul targului de la Strasbourg, pe Rue Merciere.

14 iulie a mai fost …

M-a prins o zi de 14 iulie chiar la Paris, era in 1999. Fotografia e pe hartie, s-a cam albastrit si la scanare nu a iesit chiar bine. Daca e sa imi aduc aminte cam pe unde eram, as zice ca aproximativ pe aici.

AR FI FOST O ZI DE ZAIAFET …

… dar nu este. Azi ar fi împlinit tata 84 de ani şi, ca în fiecare an, mă gândesc că nu exista niciun motiv să nu fi putut să trăiască şi acum. De aceea folosesc o imagine dintr-o biserică aflată în Curemonte, departamentul Corrèze din Franţa. E o poză mai modestă pentru că e făcută cu un aparat de rezervă, o glumă din gama Canon. Dar măcar e făcută când tata era în viaţă.

TRIANON 101

S-au facut ieri 101 ani de cand se poate spune de jure „noi suntem aici pe veci stapani” ca in cantecul patriotard. Adica asta se traduce prin 101 ani de administratie de rahat … In imagine este porticul de la Trianon. Nu am putut sub niciun chip sa postez ieri, cred ca era o problema virala care ma impiedica sa editez un articol existent sau sa fac un articol nou. A trebuit sa folosesc laptopul pentru articolul asta.

UŞILE DE DUMINICĂ 287

Spre deosebire de usa curba de saptamana trecuta, asta este inca pe pozitie pentru ca este intr-un context mai favorabil, anume la Trianon. Deci bine ca e vizibila oricui vrea sa o vada, spre deosebire de alte opere de arta care au trecut „pragul psihologic” al calitatii, devenind invizibile. Faptul ca se vinde o opera de arta invizibila cu o palarie de bani (probabil pe card, sau cu criptomoneda, deci tot invizibili) arata ca Victot Lustig n-a murit cu adevarat, el doar a devenit invizibil si este printre noi, asteptand sa vanda Turnul Eiffel a treia oara, unui alt imbecil dintre cei multi care sunt foarte vizibili …

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE

Am aflat cu stupoare pentru ce se mai scandalizează noii căutători de noduri în papură în comportamentele „corecte politic”. Cică o traducătoare albă nu poate traduce o poetă neagră. Bizar, erau unii acum 200 de ani care spuneau că negrii nu ar putea învăţa pentru că ar fi avut creierul mai mic decât albii … Dar şi mai aproape de noi, negrii nu puteau face o serie de lucruri pe care albii le făceau pentru că albii nu-i lăsau. Şi asta este o treabă condamnabilă. Văd că nu mai e atât de condamnabilă ca principiu, cu condiţia să fie invers. Adică să spună negrii că albii nu mai au voie să facă unele lucruri, pentru că oricum nici nu ar avea capacitatea de a înţelege. Câtă ipocrizie în lumea asta! Că vedem şi la noi azi cum drăguţul de preşedinte îi spune practic ministrului de justiţie să intre să schimbe cursul unor decizii ale unor procurori şi judecători în timp ce până mai ieri asta ar fi fost o inacceptabilă ingerinţă în independenţa justiţiei dacă era „Ciordache” la mijloc. Care „Ciordache” era scandalos „la ei” de ridica degetul mijlociu, după ce mai devreme „muie” era doar o pozitie politică şi civică „la noi”. Parcă până deunăzi era musai să avem încredere în justiţie când îi condamna pe „ei” în orice condiţii şi închidea cazurile celor de la „noi”, nu? Revenind la cazul cu rasismul pe invers, asta arată ce ne învaţă oricum istoria că se întâmplă. Revoluţia franceză, „revoluţia culturală” a lui Mao, instaurarea comunismului la noi în anii stalinismului, toate istoriile astea au ceva în comun. E mereu prezent oportunistul dogmatic şi ticălos care foloseşte, precum Inchiziţia în trecut, anateme cu care să dea în cap tuturor în jur dacă nu se pliază şabloanelor de gândire, limbii de lemn a vremii. Aceşti oportunişti, de cele mai multe ori nişte politruci în devenire, se servesc de asta pentru a ieşi în faţă, pentru a-i teroriza pe ceilalţi întratât încât până la urmă nimeni să nu mai îndrăznească să spună ceva pe un subiect anume, doar ei să se mai audă. Cam ca Vadim cândva, Şoşoacă acum – dacă strigi mai tare şi mai agresiv se cheamă că ai dreptate. Trist e că pare că americanii nu au învăţat nimic din teroarea lui McCarthy … În imagine e o fetiţă care mi s-a părut mult prea drăguţă în odihna ei în piaţa de lângă palatul papilor din Avignon încât să nu o transform într-un subiect ca portret. Întâmplător, era un copil de culoare, peste care au trecut deja 10 ani de atunci.

VIN ALEGERILE 4

Sa vedem cu ce boi ne vom mai potcovi de data asta …

In imagine e o instalatie care in trecut servea la imobilizarea boilor (dar si a cailor) pentru ca sa fie potcoviti. O descriere a acestui obiect am gasit-o in doua locuri – aici si cumva intr-o imagine de detaliu aici. Ca localizare nu o pot indica decat printr-o imagine sferica, obiectul apare vag in mijlocul imaginii de pe street view din link-ul catre satul Curemonte. Fotografia mea e cam modesta, ca-i facuta cu un aparat bun de pozat la petreceri, un Canon pe care-l manuia draga mea consoarta. Incarcatorul meu se arsese si nu mai aveam cum sa incarc bateriile dedicate ale Olympus-ului.

O OPERĂ NUVELĂ

Nu e uşor să creezi armonie când amesteci diverse. Totul e să urmăreşti o idee care să fie coerentă şi să o împachetezi consecvent. Are o şansă ca să iasă ceva dacă nu se pun lucrurile cu furca. Când a apărut chestia asta a lui Jean Nouvel la Lyon, acum peste 25 de ani, nu era revistă care s-o rateze. O fi avut vreo importanţă faptul că soluţia a reieşit în urma unui concurs şi nu a unei licitaţii cu preţul cel mai mic şi hâţoagele cele mai multe …