TAN – TÁNAAAAH!

Când eram mici şi ne jucam, se întâmpla să mai accentuăm un moment de suspans printr-un „Tan-tánaaah!”. Era după modelul filmelor poliţiste în care momentul tensionat al descoperirii victimei era întotdeauna accentuat printr-un efect audio dramatic cu alămuri. Aşa cum filmele siropoase aveau nevoie de nişte viori ca să-şi dea seama spectatoru’ că se întâmplă ceva emoţional şi special. Asta se întâmplă mai abitir fie când povestea în sine nu se ţine singură (povestea subţire se rezolvă azi cu nişte efecte speciale în exces) fie când spectatorul ţintă e uşor mai „în urmă” şi are nevoie să i se spună când e nevoie de o lacrimă sau de ceva suspin. Ori poate un ajutor pentru băiatul care-şi scotea cucerirea la film, ca să ştie că dacă începeau viorile atunci era momentul să-i pună o mână pe după gât cu tandreţe. Filmele de la Bollywood sunt chiar mai explicite, momentele cheie ale filmelor lor având neapărat un alai de dansatoare animate de o veselă muzică sau de un cor de bocitoare susţinute de viori triste.

Mă uit la întâlnirile electorale organizate de PNL în ultima vreme pe acest model şi tot aud o muzică ameninţătoare în crescendo pusă când regizorul de sunet bănuieşte că_cârmaciul a zis ceva important. Tan-tánaaah! Băi, procedeul nu e chiar nou, masele trebuie manipulate, oile trebuie mânate spre strungă. E nevoie de ceva înălţător că altfel nu se prind că sunt martori ai facerii istoriei. Ştim asta de la o doamnă foarte dibace din trecut, care l-a făcut pe Hitler să pară un zeu. Mai recent, în „epoca de aur”, treaba asta se rezolva altfel, mai simplu. Zicea şefu’ ceva, imediat erau nişte tovarăşi care să lanseze un „Ceauşescu – România – stima noastră şi mândria!”, care era semnul că toată sala trebuie să sară în picioare, cu atâtea ovaţii şi aplauze că a nici nu s-ar fi pus problema de muzici înălţătoare din zona modestului „tan-tánaaah!”. Pe fundalul ăsta al timpului care a trecut peste mine, cam asta văd eu în adunările astea. 30 de ani de la evenimente nici nu sunt aşa mulţi până la urmă dar suficient de mulţi încât unii să-şi fi pierdut reflexele condiţionate pavloviene care trebuie revigorate. Acum dacă saltă în picioare Rareş, Raluca sau Alina, e clar că nu se mai poate aplauda de pe scaun, musai să ovaţionăm în picioare, unii poate să-şi pună şi o mână pe inimă pentru solemnitatea momentului … Mie-mi pare că nu suntem departe deloc de epoca de aur – vezi minutul 25 (aproximativ) din filmul unei astfel de adunări. Şi un minut 1.06 aşa, pentru un „tan-tánaaah!” uşor ratat de regia de sunet 🙂 Asta mi-a amintit şi de miştoul pe care Liviu Ciulei îl introdusese în finalul montării sale a piesei „O scrisoare pierdută”, la scena discursurilor – poate pe la minutul 2.14 – 2.15.

În imaginea cu care am început erau nişte copii (probabil că azi unii sunt deja părinţi ei înşişi) din Genova care încercau să accentueze ceva. Nu mai ştiu ce era de accentuat, ocupaseră „decât” această piaţetă formând un cerc de solemnitate tăcută. 

Adică fără Tan-tánaaah!

VIGILI DEL FUOCO

Daca ai parte de un foculet iscat in vreo casuta de pe o straduta atunci ai nevoie de o masinuta si de niste pompierasi mititei … Asa si la ministerul interne ca for tutelar – ai nevoie de un ministrel care sa nu fie menestrel. In cadru apare o masina de interventie Vigili del Fuoco (si la numar VF) din Genova dar si un fragment dintr-o masina de politie adevarata.