NOAPTEA PE ULIŢĂ 31 – sau 21-22, iar au tras ăia în noi

Sunt alţi 30 de ani de când a început libertatea. De data asta pentru mine în mod personal. Amintirile încep însă ca să fie din ce în ce mai difuze. Dacă nu le-am scris s-au estompat şi se transformă în imagini amestecate. Rămâne doar sentimentul că ziua asta a fost cea mai importantă pentru amintirea tatei pentru că în ziua asta am făcut cel mai important lucru împreună – am strigat pentru libertate până ne-am pierdut vocile în faţă la Intercontinental. Ziua a început să se agite când la serviciu, în atelierul de arhitectură de la IPROMET, am văzut că s-a întrerupt transmisia TV. Arhitectul Gagea avea un televizor de camping, din ăla rusesc şi urmărea alături de alţi colegi ce zice Ceauşescu, după ce toţi ştiam ce se întâmplase la Timişoara. Întreruperea transmisiunii a declanşat imediat o stare de tensiune; cred că fiecare înţelesese că s-a spart buboiul. Tata era plecat, se învoise ca să meargă să ia ceva de la o farmacie veterinară de pe undeva din Piaţa Rosetti. S-a întors cred că în jurul orei 14.00 şi ne-a spus cu înfrigurare că e balamuc în Piaţa Universităţii, că lumea strigă împotriva lui Ceauşescu. Şi îmi aduc aminte cum a zis cu voce tremurândă dar convinsă: „Şi am strigat şi eu!”. Îmi mai aduc aminte cum mi-am scos atunci din portofel carnetul UTC şi l-am rupt de faţă cu toată lumea, moment în care tot cercul de curioşi din acel atelier de aproape 50 de persoane a început să se disperseze. Cred că cei ce au simţit nevoia instinctivă să se ferească de noi ca de nişte leproşi erau îngroziţi că ar fi putut să fie martori la ceva pentru care ar fi putut da apoi explicaţii … Ne-am luat bagajele şi am plecat către Piaţa Unirii, pe strada Anton Pann, unde trebuie să-mi plătesc meditaţiile la desen. De acolo ne-am dus pe jos până la Universitate, într-o atmosferă ce părea suprarealistă, cu atâţia oameni pe carosabilul de la Cocor, Bărăţie, Sf. Gheorghe fără maşini. Îmi mai aduc aminte că în dreptul spitalului Colţea am văzut prima victimă. Erau nişte oameni care duseseră pe braţe o femeie, îmbrăcată într-un pardesiu cu alb si negru, care-mi părea ca fularul lui Yasser Arafat şi pe care se chinuiau să o bage în spital pe o fereastră de la parter ce era prea înaltă iar asistentele atârnate peste pervaz în imposibilitate să o tragă înauntru … Am văzut şi un TAB trecând printre oamenii din piaţă când eram la fântână, lângă arhitectură. Am stat cât de târziu am putut dar, cum noi locuiam în Chitila, la un moment dat am plecat să prindem unul dintre ultimele trenuri de seara spre casă. Mama era foarte îngrijorată. Acum mă gândesc că atunci era mai tânără decât sunt eu acum iar eu mai am puţin şi ating vârsta tatei de atunci …

Şi sunt dezgustat de ce s-a ales din libertatea noastră.

În imagine este Zidul Plângerii din Ierusalim noaptea (că ziua l-am mai arătat). Şi un cadru larg, primul fiind cu zoom 10.