DE CE TE GRĂBEŞTI !?

Recenta criză politică a adus discursuri publice de o demagogie mai greţoasă ca niciodată. Bineînţeles, primează tipul de discurs neobăsist (cei mai scârnavi băsişti sunt cei care au acaparat PNL), ăla în care apare câte un pixel albastru (ori vreo semnatură scanată, după caz), în care viteza mâinii are parte de calcule speciale, în care lumea trebuie convinsă că albul e negru şi viceversa. Invitaţii la dialog şi la renunţare la orgolii venite tocmai din partea stăpânilor tupeului. În fine, perioada asta mi-a adus aminte de un banc ce-l ştiu din copilărie, legat de culmea tupeului. Cică această culme este să împingi o băbuţă pe scară doar ca să o întrebi pe urmă de ce se grăbeşte aşa. În imagine e scara ce coboară la staţia de metrou Abbesses din arondismentul 18 din Paris. De coborât în cadru coboară nevastă-mea; nu insinuez nici că ar fi băbuţă (sau că ar fi fost în 2009) şi nici că aş fi avut tupeul ca să o împing pe scară.

ACTOR, REVOLUŢIONAR, MINISTRU …

Ion Caramitru a fost un om complex, mai complex decât ce-am cuprins în titlu. De pe partea mea de Revoluţie din ’89. Mi-a părut rău pentru că nu s-a implicat mai tare şi că nu a forţat curătarea PNŢcd de lichele pentru a salva acest fost partid sau pentru că n-a candidat la preşedinţie prin anii ’90. A fost cel mai bun ministru al culturii din ultimii 30 de ani. În mandatul său, România a înregistrat un record mondial în ce priveşte numărul de obiective înscrise in lista patrimoniului mondial UNESCO într-o singura sesiune, in 1999. Generând acest potenţial precedent, UNESCO a şi modificat procedura astfel că numărul de obiective pe care un stat îl poate înscrie într-un an a fost redus azi la unul singur. Actorii l-a acuzat că a acordat o atenţie mai mare patrimoniului decât artelor spectacolului în mandatul său de ministru. A fost un prieten al patrimoniului. În imagine, Ion Caramitru are cuvântul la deschiderea unei expoziţii a Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumentel Istorice din România, expoziţie găzduită în spaţiile TNB. Nu pot să spun că l-am cunoscut cu adevărat deşi am avut ocazia să îi strâng mâna de mai câteva ori. Dar pot să spun că societatea e mai săracă de ieri.

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE

Am aflat cu stupoare pentru ce se mai scandalizează noii căutători de noduri în papură în comportamentele „corecte politic”. Cică o traducătoare albă nu poate traduce o poetă neagră. Bizar, erau unii acum 200 de ani care spuneau că negrii nu ar putea învăţa pentru că ar fi avut creierul mai mic decât albii … Dar şi mai aproape de noi, negrii nu puteau face o serie de lucruri pe care albii le făceau pentru că albii nu-i lăsau. Şi asta este o treabă condamnabilă. Văd că nu mai e atât de condamnabilă ca principiu, cu condiţia să fie invers. Adică să spună negrii că albii nu mai au voie să facă unele lucruri, pentru că oricum nici nu ar avea capacitatea de a înţelege. Câtă ipocrizie în lumea asta! Că vedem şi la noi azi cum drăguţul de preşedinte îi spune practic ministrului de justiţie să intre să schimbe cursul unor decizii ale unor procurori şi judecători în timp ce până mai ieri asta ar fi fost o inacceptabilă ingerinţă în independenţa justiţiei dacă era „Ciordache” la mijloc. Care „Ciordache” era scandalos „la ei” de ridica degetul mijlociu, după ce mai devreme „muie” era doar o pozitie politică şi civică „la noi”. Parcă până deunăzi era musai să avem încredere în justiţie când îi condamna pe „ei” în orice condiţii şi închidea cazurile celor de la „noi”, nu? Revenind la cazul cu rasismul pe invers, asta arată ce ne învaţă oricum istoria că se întâmplă. Revoluţia franceză, „revoluţia culturală” a lui Mao, instaurarea comunismului la noi în anii stalinismului, toate istoriile astea au ceva în comun. E mereu prezent oportunistul dogmatic şi ticălos care foloseşte, precum Inchiziţia în trecut, anateme cu care să dea în cap tuturor în jur dacă nu se pliază şabloanelor de gândire, limbii de lemn a vremii. Aceşti oportunişti, de cele mai multe ori nişte politruci în devenire, se servesc de asta pentru a ieşi în faţă, pentru a-i teroriza pe ceilalţi întratât încât până la urmă nimeni să nu mai îndrăznească să spună ceva pe un subiect anume, doar ei să se mai audă. Cam ca Vadim cândva, Şoşoacă acum – dacă strigi mai tare şi mai agresiv se cheamă că ai dreptate. Trist e că pare că americanii nu au învăţat nimic din teroarea lui McCarthy … În imagine e o fetiţă care mi s-a părut mult prea drăguţă în odihna ei în piaţa de lângă palatul papilor din Avignon încât să nu o transform într-un subiect ca portret. Întâmplător, era un copil de culoare, peste care au trecut deja 10 ani de atunci.

ĂLA NEGRU

A scăpat arbitrul Colţescu de penibila acuzaţie de rasism în urma circului gratuit făcut de ăia de le Başakşehir Istanbul. S-au prins la UEFA că, deşi a cotropit masiv limba română, limba engleză nu este înca standardul lingvistic al lumii. Adică „negro” în engleza de peste ocean a căpătat altă semnificaţie chiar dacă are aceeaşi rădăcină latină cu cuvântul „negru” din limba română. Dar tot aşa e şi râul sau statul Niger sau cuvântul italian „nero”… Dar ăia de la Başakşehir nu sunt doar circari, pare că sunt şi bătuţi în cap. Am voie să zic asta? Ăla negru din poză e un răsfăţat …